Dialogul social in timpul crizei economice-Supravietuierea negocierilor colective in sectorul industrial din Romania1 2015-Aurora Trif

Dialogul social în timpul crizei economice: Supravietuierea negocierilor colective in sectorul industrial din Romania Partea 1 – Reforma co-reglementărilor şi politica pieței muncii 1.1 Introducere În influenta lor lucrare asupra modelelor capitalismului est-european, Bohle şi Greskovits (2012) consideră că România constituie un tip special de societate neo-liberală cu instituţii statale slabe, cu un nivel ridicat de centralizare şi de acoperire prin negociere colectivă, precum şi cu o putere de mobilizare sindicală relativ ridicată. Anterior crizei care a debutat în 2008, România a avut un sistem cuprinzător de relaţii sindicale, cu un grad ridicat de răspândire a procesului de negociere colectivă la nivel naţional, sectorial şi pe unitate; sistemul legislativ susţinea dezvoltarea consultărilor şi a negocierilor bi- şi tripartite, între sindicate, angajatori şi autorităţile guvernamentale (Trif, 2010). Totuşi, Guvernul a schimbat radical acest sistem după criză, în ciuda opoziţiei manifestate de către sindicate şi de cele mai importante asociaţii patronale (Ciutacu, 2012). Modificările legislative au condus la anularea drepturilor fundamentale ale sindicatelor la negociere colectivă, subminând dreptul de a constitui sindicate şi de a trece la acţiune sindicală. În consecinţă, contractele colective intersectoriale au încetat să existe şi s-au încheiat foarte puţine contracte colective pe grup de unităţi după adoptarea, în 2011, a noii legislaţii privind relaţiile de muncă. Guvernarea de centru-dreapta a folosit criza ca pretext pentru a reforma sistemul relaţiilor de muncă, beneficiind de sprijinul „Troicăi” alcătuită din Uniunea Europeană (UE), Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE) 1.2 Negocierea colectivă înainte de criza din 2008 Înainte de 2008, România a avut o legislaţie a muncii relativ protecţionistă, cu un nivel ridicat de centralizare şi de acoperire prin negociere colectivă (Bohle şi Greskovits, 2012; Trif, 2008). Sistemul legislativ românesc este influenţat de către Codul Civil Napoleonian, de sorginte franceză. Legislaţia post-decembristă a acordat partenerilor sociali dreptul de a purta negocieri colective şi a permis sindicatelor să organizeze greve (Hayter et al., 2013). 3 Contractele colective de muncă se puteau încheia la nivel naţional, sectorial (sau alte subdiviziuni) şi de organizaţie. Ca prevedere comparabilă doar cu cea din Slovenia, dintre noile State Membre UE, exista o extindere automată a contractelor colective pentru a se aplica tuturor angajaţilor de la nivelul respectiv de negociere, conform principiului „erga omnes”. În România, toţi angajaţii erau acoperiţi de contractul colectiv de muncă unic la nivel national înainte de criza din 2008. În plus, angajaţilor le erau opozabile clauzele de la nivel de domeniu de activitate în 20 din cele 32 de ramuri eligibile pentru negociere colectivă. Contractele colective existau în principalele sectoare industriale, ca industria extractivă, sectorul metalurgic, electrocasnice, industria textilă şi de prelucrare a lemnului (Preda, 2006: 13). Contractele colective încheiate la nivel naţional şi sectoriale stabileau termenii şi condiţiile minimale de muncă. Astfel, acestea erau utilizate ca standarde minime în negocierea contractelor colective de muncă la nivel de companie, în organizaţiile sindicalizate. Totuşi, respectarea clauzelor contractelor colective (şi a legislaţiei statutare a muncii) s-a dovedit dificil de realizat, îu limitat restricţiile asupra încheierii contractelor individuale de muncă pe perioadă determinată în statele care aveau legislaţie a muncii relativ protecţionistă, precum România şi Slovenia  În schimb, atunci când Consiliul Investitorilor Străini a încercat să elimine obligaţia legală a angajatorilor de a negocia cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor în cadrul modificării Codului Muncii din 2005, liderii sindicali din România au reuşit să păstreze mecanismul negocierii colective, cu sprijinul Confederaţiei Europene a Sindicatelor (ETUC) şi al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) (Trif, 2008). Deşi reglementările formale ale pieţei muncii din România înainte de 2008 au fost considerate ca protecţioniste, în special de către investitorii străini, în practică, problemele asociate implementării legislaţiei muncii şi contractelor colective le-au făcut destul de 4 flexibile (Bohle şi Greskovits, 2012). De asemenea, nivelul scăzut al salariilor a constituit unul din factorii-cheie care au condus la migraţia masivă a forţei de muncă înainte de criză şi în cursul acesteia, precum şi la un grad scăzut de participare pe piaţa muncii (Stoiciu, 2012; Trif, 2014). Astfel, reglementările de pe piaţa muncii nu au fost percepute ca obstacole ce limitează competitivitatea României. În plus, reglementările de pe piaţa muncii ar fi putut fi utilizate pentru a soluţiona problemele legate de emigrarea masivă şi de participarea scăzută pe piaţa muncii (Stoiciu, 2012; Trif, 2013).